Octombrie 2021

Cum îi explici unui copil ce este minciuna? Evident, nu există o „rețetă” unică (și universal valabilă); depinde de vârsta copilului, de contextul socio-afectiv în care are loc discuția despre minciună, de educația și experiențele adultului care are în sarcină explicarea minciunii (fie că acesta este părinte, frate, bunic sau educator). De cele mai multe ori minciuna este definită ca fiind opusul adevărului (cu toate fațetele lui – real, conform faptelor, corect, just - și am putea adăuga multe alte caracteristici definitorii). Probabil că oferirea unui exemplu este cea mai simplă cale care rezolvă chestiunea opozabilității între minciună și adevăr. Evident, pot fi exemple simple, sau „ambalate” în povești, proverbe sau zicători. În tot cazul, de când eram copil știam că minciuna este un lucru rău, este întotdeauna depistată (că doar „minciuna are picioare scurte”) și, mai mult, minciuna atrage consecințe negative mai devreme sau mai târziu („Cine se-nvață mincinos, când spune adevărul se îmbolnăvește”; „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”).

Fiind un lucru rău ea este descurajată de către părinți/ educatori fie prin mecanisme de tip recunoaștere – recompensă (o greșeală mărturisită este de pe jumătate iertată), fie, în sens contrar, prin aplicarea unor pedepse simbolice/ de mică durată și intensitate (de exemplu, nu mai mergi la joacă azi, nu mai ai voie să te uiți la televizor în seara asta). Consecințele nu sunt numai pe termen scurt (imediat ce ai fost prins sau ți-ai recunoscut minciuna), ele pot fi pe termen lung, pe viață chiar. De aia se și spune că „A ars casa mincinosului și nimeni nu a crezut”. Aici prin termenul se „mincinos” trebuie să înțelegem că este vorba de o persoană pentru care minciuna i-a devenit o a doua haină; s-a obișnuit cu minciuna, trăiește cu ea într-o relativă normalitate (îi vine ușor să mintă, i se pare firesc), chiar dacă este recunoscut de ceilalți oameni/ de comunicate ca fiind un mincinos. Indiferent dacă este prins sau nu, consecința faptelor sale nu stă atât în pedeapsă (care, de altfel, nu îl impresionează – câtă vreme persistă în minciuni), ci în decredibilizare – nimeni nu îl mai crede chiar dacă, vreodată, ar spune adevărul… Evident, eticheta de mincinos se șterge greu, indiferent de vârstă (uneori și elevii au un mincinos la clasei, de care râd copios).

Pe de altă parte însă, dincolo de sfaturi, recompense și pedepse, este evident că cei mici imită/ preiau din comportamentele adulților. Astfel, ei pot observa unii adulții dau sfaturi mincinoase în urma cărora ei (sau alții) obțin unele avantaje - că doar “Minciuna e cel mai bun sfetnic” și “Cu o minciune aleasă stai în frunte la masă”). Mai mult decât atât, uneori minciuna se poate extinde atât de mult încât intervenția finală a adevărului pare că nu mai poate remedia mare lucru: “Până vine adevărul, minciunea înghite lumea”.
Mai mult decât atât, adulții aplelează de multe ori la practica “minciunilor nevinovate” (privite ca jocuri sau glume care nu produc consecințe negative) sau a “minciunilor utilitare/ de sacrificiu” (a spune o minciună mică pentru a proteja un lucru de mai mare importanță): exemplul cel mai la îndemână este acela în care mama minte, spunând că se simte bine, pentru a nu-i întrista pe ceilalți din familie. Evident, există și alte practici unele relativ simple (omisiunea, a uita intenționat să spui un anumit lucru adevărat) sau combinația dintre minciună și adevăr, amestacate în același aliaj (mai exact, în aceeași poveste, mai ales că se zice că în orice minciună e un grăunte de adevăr).

De ce mint copii? Oare numai pentru că imită comportamentul părinților? Uneori frica de pedeapsă poate fi un motiv solid de a minți, mai ales cand pedeapsa așteptată este mult prea aspră în raport cu fapta comisă (a mințit că a luat o notă mică, a mințit că a făcut tema când, de fapt, nu a știut să o facă pentru că nu a înțeles lecția la clasă).
Alteori, minciuna este văzută ca o modalitate ușoară de a obține unele avantaje (a mințit că a terminat temele pentru a avea mai mult timp de joacă) sau este rezultatul unor complexe de inferioritate care trebuie compensate artificial. Chiar și mecanismele antidiscriminare și anti-excluziune socială pot fi activate pe baza unor minciuni (de exemplu, copilul prezintă o altă situație materială, financiară, de status și poziție a familiei în comunitate). Evident, în aceste cazuri, vorbim practic de minciuni nevinovate: intenția nu este aceea de a produce rău, ci derivă din nevoile copilului de recunoaștere, stimă, integrare socială și psiho-afectivă.
Evident, minciuna nu este scuzabilă în TOATE situațiile de viață. Până la urmă “adevărul iese întotdeauna la suprafață, ca untdelemnul”, iar “O mie de minciuni nu prețuiesc cât un adevăr”.

Pe de altă parte însă, copiii care mint nu trebuie întotdeauna “puși la colț”, deoarece sunt situații în care resorturile care au provocat minciuna sunt legitime sau, măcar, justificabile. Întotdeauna trebuie văzut ce i-a determinat să mintă, dacă ar fi avut alte opțiuni, care ar fi fost consecințele (minciună versus adevăr), cum ar trebui procedat în situații similar și de ce. Recunaoșerea meniciunii trebuie recompensată (fără a încuraja repetarea minciunii). Pedepsele ar trebui să aibă un rol exclusive preventiv-educativ și să țină cont de elementele de bază ale psihologiei copilului (fără asprime, fără violență fizică sau psihică, să țină cont de gravitatea faptei, să se vizeze efectele benefice pe termen lung). Minciuna spusă de un copil nu trebuie privită ca fiind un semnal al unui comportament deviant sau patologic, ci mai degrabă ca piesă a unui mecanism de apărare (față de o agresiune percepută a veni din exterior). Evident, neglijarea permanentă a copilului, consolidarea obișnuinței de a minți poate reprezenta o premise pentru un viitor comportament deviant, chiar de delicvență juvenilă. De aceea, colaborarea școală-familie este esențială pentru că minciuna se manifestă preponderant în cele două medii. Semnalele comunității pot completa, din perspectiva avertizorului moral, viitoarele strategii preventiv-educative, particularizate pentru fiecare caz în parte. O asemenea abordare face ca intervențiile să fie extrem de facile și eficiente; uneori este suficient ca o simplă lecție de viață (o poveste, un exemplu) să-l canalizeze pe copil spre adevăr și echilibru psiho-afectiv.

VICTOR BADOIU
Asociatia Atitudini si Alternative

*Prezentul articol se inscrie in seria activitatilor educationale dedicate ASIGURARII SUSTENABILITATII PROIECTULUI.