Octombrie 2021

Ne place sau nu ne place, trebuie să recunoaștem că neînțelegerile, disputele și conflictele sunt parte din viața noastră (nu în sensul că ne caracterizează ca umanitate, ci doar că se întâmplă în viața fiecăruia dintre noi). Evident, contează frecvența acestora, cât de des apar ele, de câte ori suntem parte a unui conflict, de câte ori avem anumite dispute sau neînțelegeri cu semenii noștri. Cu unele excepții în care oamenii sunt des prinși în conflicte/ trăiesc/ se obișnuiesc/ se “hrănesc” din conflicte (de aceea se și vorbește de așa-zisul tip conflictual/ comportament conflictual), neînțelegerile și disputele sunt o altă fațetă a normalității, integrate în viața de zi cu zi. Putem avea opinii divergente și este normal să fie așa pentru că fiecare dintre noi este unic, este o individualitate. Divergența opiniilor generează de cele mai multe ori neînțelegeri sau polemici. Dacă aceste neînțelegeri nu sunt rezolvate la timp, ele pot degenera în conflicte. O escaladare a unui conflict (de fapt, a ațâțare/ inflamare a spiritelor) influențează, inevitabil, amploarea conflictului. Pe cale de consecință, cu cât conflictul este mai mare (nu neapărat intens, cât complex, consolidat și dezvoltat) cu atât soluționarea lui este mai dificilă, implică mai multe resurse (timp, energie, costuri emoționale). Spuneam că întinderea și complexitatea conflictului este importantă, nu neapărat intensitatea lui. Așa-numitul conflict „foc de paie” apare brusc, este intens dar se stinge repede. Conflictele dezvoltate pe perioade lungi de timp și care implică, progresiv, cât mai mulți participanți, sunt mai greu se soluționat și mai costisitoare (vezi cazul conflictelor armate). Dezescaladarea conflictului (atunci când spiritele se potolesc, provocările încetează) este o etapă importantă în rezolvarea conflictului, o premisă favorabilă (și esențială) în procesul de soluționare.

Neînțelegerile și disputele apar de la cele mai fragede vârste. În teoria conflictelor există abordarea denumită generic Harta scării Interese/Drepturi/Putere. Ea semnalează, practic, un lucru elementar: în dinamica conflictului, costurile de rezolvare cresc dacă, pe lângă interese, indivizii implicați cred că au anumite drepturi și vor să-și impună și punctul de vedere (să dețină puterea/ autoritatea). De exemplu, copilul dorește un lucru (are interes să se joace cu un obiect interzis de adulți) și apare neînțelegerea cearta cu părinții. Odată cu înaintarea în vârstă s-ar putea să capete anumite drepturi, o anumită independență și, mai mult, să creadă cu putere are acel drept, că i se cuvine (ca ceva legitim). Într-o asemenea situație, neînțelegerea se transformă în dispută și costurile de soluționare cresc…
În viața de zi cu zi, conflictele nu îmbracă foarte des o formă violentă (bătaie, înfruntare fizică). În cazul copiilor, sunt situații în care se iau la bătaie dar, deși violența în școli a devenit o temă din ce în ce mai serioasă, nu există dovezi care să caracterizeze întregul sistem educațional (respectiv să se manifeste cu permanență). Exceptând conflictele intrageneraționale dar cu decalaje sensibile de vârste (un copil de ciclul II îl bruschează/ intimidează/ hărțuiește pe unul de ciclul I în repetate rânduri), de regulă celelalte conflicte/ dispute dispar tot așa cum apar, adică foarte rapid (azi ne certăm - mâine ne împăcăm). Poate și pentru faptul că, în cazul celor mici, mizele conflictelor sunt deseori nesemnificative (o jucărie, o minge, un obiect, un loc în bancă etc.). Lucrurile nu stau întotdeauna așa: pot fi conflicte de poziționare (în care se arată cine este mai tare), sunt conflicte izvorâte din complexe sau frustrări, conflicte provocate (prin care se activează mecanismul stimul-reacție), conflicte cauzate de contexte discriminatorii și/ sau de excluziune socială. În acest ultim exemplu, copilul discriminat sau exclus își cere drepturile (respect, valorizare, integrare) și, dacă nu le poate obține prin mijloace raționale, apelează instinctiv la luptă/ conflict. Mai mult decât atât, unele conflicte în care sunt integrați cei mici reprezintă o copie fidelă, dar pe o scală redusă, a unor comportamente văzute în familie (mai ales în cazul familiilor conflictuale și care se confruntă cu o serie de probleme).

De regulă, în cazul copiilor, conflictele au o durată de viață relativ scurtă. Nici aici nu trebuie însă să generalizăm: pot fi și situații de conflicte nerezolvate/ parțial rezolvate/ rezolvate necorespunzător și care, de fapt, nu s-au stins niciodată. Sunt așa-numitele conflicte mocnite (ca și în cazul focului) și care pot reizbucni atunci când întâlnește condiții favorabile (păstrând aceeași analogie cu focul – atunci când bate vântul). Specifice adulților, aceste conflicte mocnite pot avea rădăcini adânci – mergând chiar până în copilărie. Probabil că aceste conflicte ar fi putut fi (la un moment dat) stinse definitiv, dar dacă au fost alimentate de către adulți, această oportunitate a dispărut în mod evident.

Din punct de vedere al tacticii de soluționare există o mulțime de opțiuni, dar despre ele nu discutăm acum, ci într-un alt material dedicat medierii și facilitării disputelor și conflictelor. Reținem însă 2 tactici de bază, explicate simplu: abordarea hard (cea puternică, în care “iei taurul de coarne” și pui capăt conflictului o dată pentru totdeauna) și abordarea soft (în care tatonezi rezolvarea, discuții de mai multe ori cu părțile conflictuale, dar fără să forțezi lucrurile, apelezi frecvent la dialog, explicații și rațiune etc.). Fiecare dintre tactici are avantajele ei, dar dacă scopul este acela de a stinge conflictul complet, o dată pentru totdeauna (pentru a nu permite un conflict mocnit, permanent și complex dezvoltat în timp) – abordarea hard/ puternică este cea mai potrivită.
Uneori responsabilii educaționali sunt preocupați să fie liniște în clasă (fără gălăgia furnizată de certuri, dispute sau neînțelegeri) și să nu se iște/ izbucnească bătăi/ încăierări în spațiul școlar (clădirea școlii și împrejurimi). Este zona vizibilă de manifestare comportamentelor menționate mai sus. În cazul multor părinți, zbenguiala și conflictele puțin violente fac parte din specificul copilăriei. Multe dintre dispute și conflicte exced însă spațiilor școlare sau familiale (se desfășoară în afara acestora, nu în școală sau gospodărie). Pe de altă parte, o atitudine extrem de tolerantă asupra conflictelor nu este recomandată pentru că pot alimenta viitoare comportamente violente (din zona delicvenței juvenile).

De aceea, familia, școala și comunitatea (prin adulții ei) trebuie să aibă o abordare preventiv-educativă în ceea ce privește neînțelegerile, disputele și conflictele. Dezbaterile, polemicile și schimburile de idei, ca și competiția - trebuie încurajate. Ele contribuie la dezvoltarea personală și consolidează unicitatea copilului, individualitatea lui. Pe de altă parte însă conflictele trebuie descurajate și, dacă totuși se produc, ele trebuie rezolvate într-o manieră care să-i mulțumească pe cei implicați. Soluție găsite trebuie să fie împărtășite, ca exemple educative, și celorlalți copii. Este important ca viitorul adult să știe cum să iasă dintr-un conflict (pentru că intrarea într-o situație conflictuală nu necesită nici efort, nici inteligență) și cum să ajute la rezolvarea altor conflicte din care nu face parte.

VICTOR BADOIU
Asociatia Atitudini si Alternative

*Prezentul articol se inscrie in seria activitatilor educationale dedicate ASIGURARII SUSTENABILITATII PROIECTULUI.