Noiembrie 2021

În științele sociale, conceptul de”violență simbolică”, introdus la începutulanilor ‘70 de sociologul francez Pierre Bourdieu, vizează acele la forme de violență exercitate nu cu acțiune fizică directă, ci cu impunerea unei viziuni asupra lumii, inluențarea structurilor mentale prin care lumea este percepută și gândită, de subiecții dominanți față de subiecții dominați. Prin urmare, ea constituie o violență „blândă”, invizibilă, care se exercită cu consimțământul inconștient al persoanei care o suferă și care ascunde relațiile de putere care stau la baza relației în care este configurată.

Conceptul formulat de Bourdieu este relevant și pentru că s-a impus și dezvoltat inclusiv prin intermediul unor studii asupra sistemului școlar francez. Astfel, este oferit un exemplu de violență simbolică (devenit clasic în literatura de specialitate): impunerea unei voințe culturale în acțiunea pedagogică.

În cadrul acestui material nu vom aborda violența simbolică din perspeciva analizei instituțiilor sistemului educational, având în vedere atât complexitatea temei, cât și caracterul abstract al unor concepte (habitus, reproducere culturală etc.). Vom decupa din câmpul larg al violenței simbolice doar tema presiunii și a falsei competitivități.
Fără a face excepție, modelul românesc de evaluare a performanței școlare se bazează exclusiv pe notare, rezultatete elevilor fiind astfel cuantificate. De rezultatele obținute depinde atât promovarea, cât și acesul la învățământul mediu (după finalizarea ciclului gimnazial) respective superior (de aici și importanța rezultatelor obținute la examenul de bacalaureat). Chiar și la nivelul institutional, al managementului, rezultatele elevilor se reflect în prformanța școlii (prin intermediul unor indicatori specifici. Câteva exemple: rata de promovare a examenului de capacitate – evaluarea națională, promovabilitatea la baccalaureat, procentul de reușită - adică procentul elevilor care au depășit nota minimă necesară, adică 5 per disciplină, respectiv 6 în total (acest procent este raportat la numărul total de candidați înscriși, inclusiv cei absenți și cei eliminați din examen).
Cu unele excepții (familii dezinteresate, acolo unde există și riscuri de abandon școlar – unele materializate) părinții sunt interesați de rezultatele la învățătură obținute de copiii lor. Evident, nivelul de așteptare este diferit; uneori minimal (potrivit expresiei important este să poată trece clasa), alterior mediu, alteori ridicat.

În cazul cerințelor medii, expectanța este aceea ca elevul să se mențină “în media clasei”, iar dacă distribuția notelor este gaussiană, un elev mediu ca nivel are o medie generală plasată în intervalul 6,5-7,5. În fine, așteptările ridicate implică rezultate foarte bune, respective note de 8,9 și 10. Și aici lucrurile sunt nuanțate, dacă nivelul școlii este foarte ridicat, chiar și mediile generale din intervalul 8,5-9,0 pot fi considerate rezultate modeste, sub așteptări.
Toate aceste așteptări – din partea managementului școlar, cadrelor didactice și a profesorilor – reclamă o competiție acerbă (fie că vorbim de menținere, dar mai ales de o dinamică ascendentă). La toate acestea se mai adaugă și competiția internă (mai ales între elevii aceleași clase, cea între clase sau între școli fiind mai puțin vizibilă, dar nu absentă).

Toate aceste așteptări presupune o presiune exercitată pentru a obține performanță, dar și pentru a te menține la un nivel corespunzător așteptărilor. Cerințele tot mai mari, o program încărcată, condiții precare (distanța față de școală, supraaglomerarea locuinței, alocare de timp și pentru alte activități care nu au legătură cu școala) contribuie la sporirea dificultăților: mai mult efort, o presiune crescută.
Pe de altă parte, copiii reprezintă un univers al diversității: unii au înclinații pentru ștințele exacte, alții pentru cele umaniste, alții pentru disciplinele vocaționale etc. Dar în calculul mediei generale intră notele accumulate la toate disciplinele și, competitivitatea nu poate fi atinsă fară un efort dedicat tuturor materiilor supuse evaluării.
Falsa competitivitate este legată de presiunea manipulativeă, de crearea unor motivații toxice, de ignorarea unor factori sociali și economic (condiții de studii, resurse pentru pregătire suplimentară, inclusive “meditații”), psiho-afectivi (climat), cognitivi (capacitatea copilului) și de mediu social/ de proximitate (adulți, colegi, cerc de priteteni). A exemplifica cerința de competitivitate exclusive prin avertismentul – X a luat notă mai mare decât tine! – este, evident, un aspect fals concurențial, nociv și neproductiv.
Mai mult decât atât, nu sunt rare situațiile în care copiii au fost competitivi, au reușit la liceul sau facultatea dorită de părinți, dar au constatat ulterior că nu asta își doreau, că nu-i reprezintă – riscul de deprofesionalizare (la care este expus viitorul adult-angajat) fiind enorm! De aceea nu este întâmplător faptul că inclusive în mediul universitar întâlnim fenomenul de abandon (ulterior, fie se renunță la educația superioară, fie se reorientează spre o altă facultate, adecvată nevoilor și abilităților proprii).

Competitivitatea nu este un scop în sine și, chiar dacă are o importanță deosebită. Ea trebuie susținută pe toate palierele menționate (psiho-afectiv, social, economic). În privința principalilor responsabili, părinții și școala au cel mai important rol. Comunitatea și instituțiilor locale au rolul de a susține calitatea învățământului, prin resurse și competențe specifice, pentru ca performanța să se matrializele ăntr-un cadrul al normalității – calitatea serviciilor, educație nediscriminatorie, participativă și incluzivă!

VICTOR BADOIU
Asociatia Atitudini si Alternative

*Prezentul articol se inscrie in seria activitatilor educationale dedicate ASIGURARII SUSTENABILITATII PROIECTULUI.